You are here
Home > Fotbal > GICĂ POPESCU: „RESPECT ROMÂNIA!” Programul de campanie pentru revigorarea fotbalului românesc din 2014, care a dus la încătușarea sa! (I)

GICĂ POPESCU: „RESPECT ROMÂNIA!” Programul de campanie pentru revigorarea fotbalului românesc din 2014, care a dus la încătușarea sa! (I)

 

 

 

 

 

Ioan R. Ster 

În martie 2014, aveau loc alegeri pentru postul de președinte al Federației Române de Fotbal, după retragerea lui Mircea Sandu, personaj controversat, hulit și contestat la acea vreme de iubitorii fotbalului de la noi, de presă, și chiar, o parte importantă a cluburilor din fotbalul românesc. Miza era extrem de mare și importantă, și nu bănuia nimeni cât de mare poate fi implicarea politicului în fotbalul românesc. Lupta pentru fotoliul de președinte se ducea, în principal, între doi candidați: Gică Popescu – susținut de cea mai mare parte a Generației de Aur – și Răzvan Burleanu – actualul și viitorul, pe termen nedefinit, președinte al FRF. După aproape 8 ani de „domnie” a lui Burleanu, fotbalul românesc a reușit incredibila (contra)performanță să ajungă ciuca bătăilor în Europa, de la Naționala mare la toate selecționatele de tineret și juniori. excepție face, desigur, performanța obținută de România U21 în 2020, când a jucat semifinală de Campionat European în 2020, obținând calificarea la Olimpiadă!

Până la urmă, culegem roadele a ceea ce am semănat, și pentru asta trebuie să mulțumim cluburilor care formează Adunarea Genarală a FRF, care au votat aproape in corpore Răzvan Burleanu pentru a doilea mandat în fruntea FRF! Deși, în fițuica sa din campanie din 2014 Răzvan Burleanu promitea doar 2 mandate pentru funcția de președinte al FRF, ne pregătim să aplaudăm realegerea sa la treilea Congres, pardon al treilea mandat, deși fotbalul românesc se află în mocirlă, și credeam că mai jos nu se poate!!! Curată mocirlă….

Așa ca aducere aminte BaiaMare Sport publică PROGRAMUL DE CAMPANIE  a lui Gică Popescu, cel care promitea a fi un proiect serios, venit din partea fostului căpitan al Generașiei de Aur, care a jucat, nu fotbal în sală, ci la cele mai înalte standarde de performanțe, câștigător al Cupei UEFA cu Galatasary! Mai este de actualitate oare acest PROGRAM? Mai poate fi salvat fotbalul românesc de acești paveniți cocoțați în fruntea FRF?

E TIMPUL! RESPECT, ROMÂNIA!

PROGRAMUL NAȚIONAL PENTRU DEZVOLTAREA FOTBALULUI ROMÂNESC! (I)

Pasiune pentru fotbal!

Am plecat din România în vara lui 1990. Jucasem 6 ani la Universitatea Craiova, echipa Olteniei și a tinereții mele. „Un-te duci mă, că-n trei luni ești înapoi!”, mi-a zis Gheorghe Pârjol unul dintre „veteranii” Dunării Calafat, echipa la care am deschis ochii și de la care nea Țâcă Zamfir m-a luat la Craiova să mă învețe „mecanica fină” în atelierul „campioanei unei mari iubiri”.

În Dacia tatălui meu am „înghițit” cei 88 de kilometri de la Calafat la Craiova eu și încă doi colegi. Cu Dorin Giurcă și Doru Rămoiu am mâncat toată vara saci întregi de cartofi, prăjiți în tigaie, visând tricoul alb-albastru al lui Ștefănescu, al lui Balaci sau al lui Cămătaru și al celorlalți uriași cărora lumea fotbalului le-a spus „Craiova Maxima”. După selecția, priceperea, severitatea și ochiul lui Nea Țâcă, în curtea în care se dezbrăcaseră pe vremuri Oblemenco și Deselnicu, am rămas doar eu.

Odată, în primăvara lui 1989, după un meci cu FC Argeș, în care luptam pentru calificarea în Cupa UEFA cu Flacăra Moreni, și-n care eu am marcat golul victoriei, oamenii m-au așteptat la vestiare și mi-au spus: „Coboară din mașină să te îmbrățișăm, sau treci cu mașina peste noi!” Devenisem căpitanul „camioanei unei mari iubiri”!

Când părinții mei m-au vizitat prima dată în Olanda, în toamna lui 1990, mamei mele i s-a făcut rău. În Eindhoven erau piste pentru bicicliști, magazinele erau cât piața din Calafat, iar pe „Philips Stadion” erau loje și radiatoare pentru tribunele în aer liber. Eu eram deja titular în iarba din care zâmbeau Romario, Gerets, Vanenburg ori Van Breukelen.

Am jucat fotbalul adevărat și mare, vreme de mai bine de un deceniu. Se spune că un fotbalist moare de două ori: prima dată atunci când își pune ghetele în cui. La retragere, Pele a spus că fotbalul este „Love, love, love”, apoi a izbucnit în lacrimi. Eu am privit relaxat și încrezător momentul retragerii. Relaxat, știind că va veni. Încrezător, pentru că știam ce mă așteaptă. Către finalul carierei, cluburile la care am jucat mi-au făcut oferte de a rămâne în stucturile lor. Chiar și cu puțin timp în urmă, Galatasaray Istanbul m-a ofertat să fac parte din conducerea clubului.

Dar m-am întors în România. Nu doar eu și familia mea, am adus în țară și mare parte din banii câștigați în anii trăiți pe traseul Eindhoven – Londra – Bracelona – Istanbul – Lecce – Hanovra. E mai degrabă traseul carierei mele de după 1990, decât „traseul” meu financiar.

Mă aflu pentru a doua oară în postura de candidat la funcția de președinte al Federației Române de Fotbal. Am deschis acest drum în 2005, când, prin candidatura mea, am demonstrat că se poate. Nimeni nu mi-ar fi dat atunci vreo șansă. Dar atunci am propus ÎN PREMIERĂ, fotbalului românesc, UN PROGRAM ȘI O STRATEGIE de dezvoltare. Am făcut mii de kilometri să stau de vorbă cu mulți dintre dumneavoastră. Am propus atunci un program electoral, am venit cu o campanie electorală. Cu întâlniri și analize cu toți membrii afiliați. Cu o deschidere totală față de mass-media.

În cariera mea de fotbalist, am mângâiat cu o echipă de club Everestul. Această echipă se numește FC Barcelona. Veneam de la Tottenham. Îmi aduc aminte și acum, ca și oricând, prima mea seară la Barcelona. Am fost de unul singur în Portul Olimpic, unde se legănau yahturile și visurile mele. M-am plimbat singur. Pentru că eram singur. Mi-am spus atunci în gând că nu pot rata șansa carierei mele. A doua zi pășeam în vestiarul în care vorbea Johann Cruyff.

Peste doar un an am devenit căpitanul uneia dintre cele mai mari echipe ale istoriei fotbalului. Am scos de zeci de ori pe teren o formație care avea 3 Baloane de Aur în componență: Ronaldo, Stoicikov și Figo. În total, eram în vestiarul Barcelonei 17 internaționali din țările de la care proveneam.

Eram mândru că toată lumea știa că un român e căpitanul Barcelonei.

Am spus-o în mai multe rânduri: echipa națională a fost vitrina de lux a generației noastre. În urmă cu 24 de ani, într-o după-amiază însorită, dar rece, alături de colegii mei am deschis un deceniu de mari performanțe: 5 calificări la turnee finale de Campionat Mondial și European. Jucam contra Danemarcei și aveam o singură șansă de calificare: victoria. Doar câștigătorii grupei se calificau la Coppa de Mondo, iar aceia am fost noi. Pe 15 noiembrie 1989, când am pășit pe gazonul stadionului din Ghencea, nu știam ce se va întâmpla, dar știam că o calificare ar fi însemnat enorm pentru fotbalul românesc. Așa a și fost. Calificarea la Campionatul Mondial din Italia, obținută cu o lună și un pic înaintea Revoluției, a deschis aripile generației noastre spre o lume care părea până atunci greu de visat: cea a fotbalului profesionist. Cea a fotbalului adevărat.

Astăzi, cred că eu și mulți dintre colegii mei din acea generație vom putea redeschide valul speranțelor pentru un astfel de fotbal. De data aceasta, la noi acasă.

În luna decembrie am vizitat federațiile importante din Europa. Am văzut acolo ce se află în spatele performanțelor obținute de ei. Dar, dincolo de toate acestea, sunt mândru că eu și cei din echipa mea, am fost primiți ca la noi acasă. Sunt multe idei și imagini pe care le-am preluat. Câteva dintre ele se regăsesc în programul meu. Altele le vom dezvolta. Mă opresc însă la doar două exemple.

L-am invitat pe Michel Sablon, timp de 10 ani director tehnic al Federației Belgiene de Fotbal, la București. Pentru că azi fotbalul belgian și, mai ales, echipa națională a Belgiei, sunt din nou în top. 90 la sută din realizările fotbalului belgian din ultimul deceniu se datorează faptului că un număr de 72 de specialiști s-au implicat în acest proiect. Erau conducători de club, antrenori, reprezentanți ai mediului universitar, personalități media.

Fotbalul spaniol nu acceptă sacrificarea unui principiu pentru obținerea unui rezultat. Dar nu putem sacrifica un principiu.

În 2005 am candidat și am propus fotbalului românesc pentru prima dată un program de dezvoltare. Am primit 102 voturi, cele mai multe obținute de un contracandidat al domnului Mircea Sandu din 1990 până azi. Am făcut mii de kilometri în țară pentru a sta de vorbă cu oamenii.

Mi-am spus atunci că mă voi întoarce și voi deveni înt-o zi președintele Federației Române de Fotbal.

În lunile în care am lucrat la acest program, dar și în cele care vor urma, îmi voi aminti de o seară din vara lui 1995 și o să-mi închipui că mă plimb în portul Barcelona, ca atunci când îmi promiteam în gând că voi cuceri gruparea care are pe frontispiciu logo-ul „mai mult decât un club”.

Suntem împreună în echipa asta!

Hai România!

Al vostru,

Gică Popescu

 

 

Lasă un răspuns

Top