You are here
Home > Generatia Mateianu > FC Baia Mare – Generația Mateianu (1)

FC Baia Mare – Generația Mateianu (1)

         FC Baia MareGenerația Mateianu 

 

Ioan P. Pop  

 PROLOG 

Atunci am învins Fiorentina 

În 1982 am însoțit F.C. Baia Mare (15-26 august) în Italia pentru un turneu organizat de ziarul „L’Unita”. Bilanț: 5 meciuri jucate – 4 câștigate, 1 egal. Golaveraj 12-4. În finala turneului: Fiorentina Firenze (Florența), vicecampioana Italiei – F.C. Baia Mare 1-3 (1-0). Au înscris Graziani (min.45) – Bălan (48), Dragomirescu (50), Rozsnayai (56). Fiorentina: Galli (min.46 Paradisi), Rossi, Cucureddu (min.46 Massaro), Sala (min.22 A.Bertoni), Pin, Passarela, D. Bertoni (min.46 Monelli), Pecci, Graziani, Antognoni, Manzo. F.C. Baia Mare: Feher, Szepi, Borz, Tătăran, Koller, Radu, Marin Sabău, Lucian Bălan, Ene, Rozsnyai, Dragomirescu.

  • Fiorentina – vicecampioana Italiei cu 6 campioni modiali în formație: 4italieni – Graziani și Antognoni (titulari), Massaro și Galli (rezerve) plus 2 argentinieni – Pasarella și Daniel Bertoni ( din reprezentativele Italiei și Argentinei). F.C. Baia Mare – divizionară B
  • 10 din cei 11 băimăreni făcuseră parte din Generația Mateianu
  • despre turneu (și mai ales despre victoria cu Fiorentina) au scris 11 ziare(28 cronici): Tutto Sport, Corriere dello Sport, L’Unita, La Nazione, Paese Sera, La Gazetta dello Sport, Il Giornale, La Citta, Il Mesagero d’Abruzzo, La Gazzetta del Mezzogiorno, Il tempo d’Abruzzo. Desigur, au scris și altele, dar nu le-am avut la îndemână. Despre acest turneu (5.335 km în 83 ore) am scris cartea – reportaj „Atunci am învins Fiorentina”. Am încercat să prind fiorul unei izbânzi sportive pe care noi – cei ce am fost acolo – am trăit-o în toată splendoarea ei. Pentru Fiorentina partida însemna inaugurarea sezonului 1982-1983. Sezonul precedent (’81-’82) fusese inaugurat cu meciul Fiorentina-Argentina! După înfrângerea Fiorentinei, Massimo Sandreli (ziarul „La citta”) ofta: „În sfârșit, o altă seară care trebuie uitată…”. Noi, însă, n-o vom uita niciodată. Deoarece victoria asupra Fiorentinei n-a fost doar o palmă plesnită în obrazul neșanselor. A fost un omagiu adus celui car a făurit acestă teribilă variantă băimăreană – Viorel Mateianu!
  • Și dacă un confrate italian scria „Această Fiorentină e nebună, chiarnebună”, eu ziarist din Baia Mare – România, am subliniat: Această F.C. Baia Mare – Generația Mateianu – e superbă, chiar superbă!

Vântul va izbi în disperare albastrele noastre iluzii pierdute 

„Atunci am învins Fiorentina” a apărut în 1995. De ce atunci?

Pentru că în 1995 formația din Baia Mare nu era una rigidă, ci una romantică, pendulând spectaculos (îngrijorător) de la sublim la ridicol (egaluri în deplasare la Steaua și Brașov; victorie categorică la Universitatea Craiova – acasă; egaluri jucăușe sau înfrângeri crispante pe teren propriu cu formații nu de primă mărime).

Pentru că F.C. Baia Mare sfida calculele funcționărești, ajungând în topuri, dar prăbușindu-se în clasamentul sfârșitului de sezon ’94 (locul 16 în tur).

Pentru că, deși a avut un tur seismic, ocupa primul loc într-un uimitor clasament („Sportul românesc”, 1001), pe baza calificativelor de ansamblu date fiecărui meci (steluțe de la 1 la 5 în casetele tehnice), conform unor criterii tehnico-tactice și de valoare (antrenant, spectaculos). F.C. Baia Mare: locul 1 în prima divizie, cu 51 puncte (28 acasă și 23 în deplasare), la 3 puncte de locul 2 – Rapid București, cu 48 puncte (23-25).

Pentru că atunci, la Florența, era, încă, Trupa lui Mateianu, cu un fotbal uluitor și imprevizibil.

Pentru că în 1995, în teren nu mai există niciun jucător al vestitei Trupe, aceștia aflându-se răspândiți dincolo de stadioane.

Pentru că la întâliniri întâmplătoare și nostalgice, băieții lui Nea Vio mai cântă celebrul și înduioșătorul  refren: „Mateianu ne-a promis/Că ne duce la Paris”. Brava „Minune Blondă” n-a apucat s-o facă, rătăcind în 1995 ca un sărman muritor de rând, pe nedrept uitat și abandonat.

Pentru că în octombrie ’93, când am salutat din Paris cititorii ziarului la care lucram de un sfert de secol (acum, de peste 40 de ani), m-am gândit la Mateianu și am vărsat o lacrimă în apele tomnatece ale Senei.

Pentru că lângă Arcul de Triumf al Franței, în timp ce în auz mă vizitau acordurile Edithei Piaf, mi-am amintit de fascinanta aventură fotbalistică lansată de Mateianu triumfal, dar fără să ajungă la triumf.

Pentru că între unduioasa curgere a Senei și neclintitul în măreție Turn Eiffel, mă urmăreau tânguirile Patriciei Kaas și regretul că, din cei de atunci, doar eu am ajuns, singur și stingher, în râvnitul Paris.

Pentru că, în sfârșit, acel strigăt de durere – „Mateianu ne-a promis/Că ne duce la Paris” rămâne ca un etern îndemn, ca o tonifiantă chemare.

Pentru că, să fiu sincer, eu, personal mă-ndoiesc că va fi vreodată mult visatul Paris, iar pe Champs Elysee, în seri de octombrie, vântul va izbi în disperare albastrele noastre iluzii pierdute.

Foto: arhiva personală Ion P.Pop

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Top