Florin MATEI 

POVESTE DE LA POALELE DÂMBULUI

Pe uliţele satului, lumea umblă. Că au treabă, că nu, oamenii locului dau sistematic câte-un tur rural. Irimie n-are treabă, dar are chef de companie la un duhan. Aşa că a ieşit la poartă de dimineaţă, cu urdorile încă umede la ochi. La o ţigară vorbită, cum zice el. Alături, peste gard, se aud bufnituri icnite. Vecinul Lisandru sparge butuci. ,,Phi, trăsnească-l Dumnezo, că multe noduri are!’’, se minunează Lisandru cu voce tare, izbind încă o dată, cu sete, în butucul contorsionat. Securea se înfige, ţeapănă, în lemn, iar Lisandru se îndreaptă de şale, şuierând greu de atâta efort. O găină cârâie a plictiseală, ghiftuită cu grăunţe. ,,Ce-i, Codobană, ţi se făcu de cuţit?’’, râse bărbatul, abandonând coada securii şi lăbărţându-şi pişicher buzele. E neras de câteva zile, iar ţepii crescuţi în neorânduială îi scot în evidenţă pomeţii osoşi. Irimie îşi aprinse ţigara şi trase gros din ea. Vălătucul de fum se insinuă scurt în aerul dimineţii, apoi pieri în văzduh.

– ’Ai noroc! salută el gutural, tuşind în căuşul palmei. Scrumul din vârful ţigării îi căzu pe galoşii de gumă, luaţi în grabă pe piciorul gol.

– Să fii sănătos! îi răspunse spărgătorul de lemne, bucuros că are un prilej de odihnă.
Lisandru nu-l simpatiza pe Irimie, dar se abţinea să i-o arate făţiş. Prefera o politeţe frustă, iar celălalt o accepta. De fapt, Irimie nu se prea sinchisea de părerile altora. Nu-şi făcea niciodată probleme de conştiinţă, pentru că i se părea pierdere de vreme. ,,Fiecare trage păntru el!’’, gândea Irimie, în momentele în care îşi rezerva timp pentru analize. Egoismul ăsta primitiv îi făcea bine. Casa în care stătea cu Sofica, nevastă-sa, îi rămăsese moştenire de la tată-su, Niculae, mort de câţiva ani. Acareturile, aşijderea. Se mai pricopsise şi cu un petic bun de pădure, şi cu o livadă de pruni. Lisandru stă mai prost. E ginere în casă, iar socru-său nu-l înghite deloc. Ileana i-a turnat trei copii în cinci ani, şi cu tustrei are probleme. Cei mari sunt grei de cap şi nu le place şcoala, iar ăl mic e plăpând şi bolnăvicios.

– Bă, Lisandre – morfoli Irimie ciotul de ţigară în colţul gurii – ce mai zâci, bă, de FCSB-u’ lu’ Becali?
– Ce, bă, ţi se făcu iar de controversă? Mai acu’ două zile îmi aruncai că-s greu de cap şi nu pricep tactica lu’ ăstia ai lu’ Dan Petrescu. Nu aşa ziseşi de faţă cu Liuţu din dâmb, hă?
– Lisandre – făcu Irimie, adoptând un ton împăciuitor – m-am controversat cu tine păntru că ţii ca orbu’ de bâtă că tăt fecesebiștii îs ăi’ mai tari . Că ei fac punctele pentru Europa, că restu-s praf… În plus, eşti cu ăia de se pun contra sistemului cu plei-of și plei-aut. Nu-ți place nici că Federația impune folosirea a doi jucători sub două’ș’unu de ani. Ţi-am mai spus, obligativitatea asta e ne-ce-sa-ră! (silabisi cuvântul cu un aer doct).

– Pă dracu’! mormăi Lisandru.

– Şi productivă, bă, că uite-așa mai scoatem și noi capu’ în lume, bă! Nu mer’em la Turneul Final la Andăr două’ș’unu? Ba mer’em!

– Păi, dacă-i productivă, de ce nu face și CFR-u’ oareșce în Europa?

 
Lisandru apucă barda şi lovi cu sete într-un butuc nămolit.

– Şi-apoi, ce, îmi despică mie Dan Petrescu al tău lemnele?