Din Studioul de televiziune la…Baia Mare Sport

După două săptămâni petrecute în studioul de televiziune unde a comentat și dezbătut performanța extraordinară a Naționalei de Tineret la Campionatul European U21 din Italia și San Marino, celebrul editorialist al Gazetei Sporturilor, Alin Buzărin scrie astăzi în baiamaresport.ro, în exclusivitate pentru băimăreni. Lui Alin Buzărin, ca jurnalist sportiv și editorialist al Gazetei Sporturilor este greu să-i faci o prezentare demnă de miile de pagini scrise de Domnia sa de-a lungul anilor. Ar trebui să apelez eu însumi la o enciclopedie. Nu pot face acest lucru, Alin Buzărin este chiar el o enciclopedie vie a sportului românesc, a fotbalului de pe meleagurile mioritice, de la nord la sud, și de la est la vest. Băimărenii și-l amintesc foarte bine pe Alin Buzărin, fiind celebru pentru excelentul material realizat despre FC Baia Mare, în perioada de glorie a Generației Mateianu: „Povestea unei echipe care a trăit puțin, dar intens! Fenomenul Baia Mare”. Alin Buzărin a fost și rămâne un prieten al băimărenilor, el fiind alături de Generația de Aur și Steaua 86, la  evenimentele organizate de FC Prietenia în urmă cu câțiva ani. Iată că, astăzi Alin scrie pentru prima dată în baiamaresport.ro, pentru băimăreni, ca un arc peste timp, dar și pentru a arăta că Baia Mare există și trăiește, chiar dacă fotbalul local ne-a luat plăcerea de a vibra marea performanță. Așadar, Alin Buzărin scrie la cald despre performanța României U21, sau cum „Nemulțumiților li se ia darul!”

Nemulțumiților li se ia darul

de Alin Buzărin

Un loc trei-patru la egalitate la un Campionat European de Tineret e un dar scăldat în nuanțe divine. O clasare pe același palier cu Franța, înaintea Angliei, Italiei, Belgiei, Croației, sau a Olandei și Portugaliei, țări cu mare tradiție și cu probată eficiență în sectorul juvenil, dar necalificate, e un dar pe care fotbalul nostru și l-a făcut singur, răsfățându-se nesperat după ce mulți ani a dus o viață amară.

De un dar trebuie să te bucuri, nu să-ți măsori din ochi musafirul venit la ziua ta, reproșându-i din priviri că lângă cămașa din punga de cadouri n-a adăugat și o sticlă de ceva. E dar, iar vorba românească spune despre calul de dar că nu trebuie căutat la dinți.

Noi cârtim. Că de ce nu l-a băgat Mirel pe Coman de la început. De-aia, că așa a gândit el, Mirel, meciul! Că de ce, în loc de Ciobanu, de ce n-a apelat la Nedelcu sau la Dragomir. Tot de-aia! Că de ce nu l-a schimbat pe Ianis, care n-a făcut un meci grozav. Că de ce n-a văzut că Pușcaș e obosit, să-l bage pe Petre mai devreme. Ați ghicit răspunsul. E tot ”de-aia!”

De ce am fost obosiți? Pentru că a fost foarte cald, pentru că am avut la dispoziție o zi mai puțin decât nemții. De ce le-am dat mingea în repriza a doua? Fiindcă n-am mai putut s-o ținem, fiind obosiți! Întrebări există și vor exista mereu. Iar în acest caz, al semifinalei cu Germania, ca și în cazul oricărei înfrângeri din sport sau din viață, acest gen de întrebări îmbracă haina reproșurilor.

Reproș e și că, vezi-Doamne, băieții de la lot ar fi petrecut câteva minute la taifas cu oarece interlopi, umbrind astfel un statut de fotbaliști pe care puritanii îl vor egali cu cel al unor măicuțe de la mânăstire. Ce să facă băieții, să le ceară adeverință de cazier tuturor celor cu care dau mâna?

Tot reproș e și că împotriva Franței s-ar fi înmuiat în zeama meciului acel ”biscotto” de care tot amintesc italienii. Ce era să facem, să ne repezim peste francezi ca berbecii, chiar dacă la trei zile urma semifinala, numai pentru ca puritanii să nu găsească pete în soare?

Mai sunt și reproșurile față de arbitrajul israelianului la meciul cu Germania. Total neacoperite! Întâi, că la penaltyul produs de Ianis, faultul ar fi fost afară din careu. Da, a început afară, dar s-a terminat înăuntru, iar decisiv în luarea deciziei este locul în care acțiunea ia sfârșit, nu locul unde ea începe. Logic, pentru că până atunci, când a luat contact cu solul, jucătorul german a continuat să joace, în ciuda faultului.

Dacă tot reproșăm și tot căutăm de dinți calul primit în dar, nu mai apucăm să ne bucurăm. Și e păcat, zău!